Abstract

O sintagmă revine recurent, cel puţin în prima parte a cărţii, „conștiinţă feministă”. Legat de aceasta, constatările Lilianei Popescu, conferenţiară universitară și prorectoră la Școala Naţională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), mi-au confirmat câteva intuiţii despre felul în care s-a produs transformarea politică a societăţii românești în ultimele trei decenii. „Coagularea conștiinţei feministe în ţara noastră după anul 1990 – susţine autoarea – s-a făcut mai ales prin adoptarea tradiţiei feminismului occidental. În același timp, trebuie remarcat faptul că, înainte de anul 1990, în societatea socialistă existau elemente implicite și explicite de afirmare a egalităţii de gen: educaţia era deschisă atât tinerilor, cât și tinerelor; oportunităţile de muncă erau accesibile atât bărbaţilor, cât și femeilor; statul socialist oferea facilităţi tinerelor mame, concedii maternale, creșe, grădiniţe, iar la întoarcerea din concediul de creștere a copilului, serviciul era asigurat. Multe dintre societăţile occidentale au luptat din greu pentru obţinerea acestor drepturi. (…) Consider că în conștiinţa feministă de după 1990 s-a pus un accent supradimensionat pe principiile și pe practicile feministe venite dinspre Vest și s-a subestimat propria noastră moștenire din perioada socialistă, care era valoroasă și merita preţuită. Este suficient să ne gândim la scăderea dramatică a cifrei de reprezentare a femeilor în parlamentele formate începând cu 1990. Practic, reprezentarea femeilor a scăzut de aproape 10 ori – de la peste 30% la 4%” (p. 52-53).